Juramant

   Si cand n-am mai putut uita, decat pierdut in somnul greu, poveri am rezemat infricosat, de patul ce scarbit ma suporta. Si nimeni n-a incetat sa creada, doar eu am deznadajduit in propria soarta, caci nu-mi gaseam nici un raspuns, in cerul ce pe toti ii multumea, iar indoiala isi avea semn de-ntrebare intreaga mea viata, ca si-un lung si fara sens sir de zile, de luni si in final de cativa ani, ce adunati, aveau sa-mi insuseasca faptul implinit.

   Dar am realizat, plimbandu-ma ingandurat pe strazile ce aderau in mintea mea la propria umbra, ca totusi nimic nu mai era deosebit, privind din nou aceleasi decoruri, aceleasi panorame, mintea mea nu se mai tulbura ca mai de mult, ascultand aceleasi sunete, corzile mele nu mai oscilau, ci rigide, pareau a se fi cufundat intr-o singuratate morbida. Intepenite, uitate… impotmolite in golurile ce-acum ma intregeau. Luna reflecta mirata-n raul vietii, sufletele se-mbulzeau a trece dincolo de el, toate se-ntrebau parca mirate: ‘unde mi-o fi trupul meu si ce e gandul ce ma-ncearca?’; intriga se prelungea dincolo de raul limpede ce despartea riguros doua lumi, doua eterne mistere, caci mintea mea se pierdea-ntr-un nesfarsit delir, intr-o nebuna fantezie.

   Trezit din visul rece, am privit interesat in dreptul meu; sentimental, am atins perna alba, calda si parca-n tesatura ei am simtit inca amintiri bantuind ascunse si amara bautura-mi picurau ele in sufletul lovit si-n licariri sordide mi-am pus, disperat, intreaga nadejde, blestemand hatarul celui ce ma rastiginise. Si-am jurat, trezit din nebunia mea, ca nu voi uita nicicand binele facut de tine si lacrimile iti voi sterge, caci eu voi fi acolo asa cum nimeni n-a fost pentru mine, eu nu voi uita de tine. Caci parca-n vis te-ai aratat, purtandu-ma pe brate si visele mi le-ai redat, un scop nou, o noua viata.

 

Ploaia

    Plouase abundent, pamantul sorbind intreaga povara de picuri, caci intr-insii se-adaposteau lacrimile tututor, coplesind pamantul si cerul deopotriva, cu greutatea lor, in neputinta de-a se adaposti-n vreun nor. Si nici un obraz n-ar mai fi suportat o astfel de atingere, a vreunui inocent si pur picur de apa, nimic n-ar fi fost mai amar decat aceasta profunzime, ah… apa sfanta.

    N-a rasarit nimic in urma lor, norii fura absorbiti de vesnicul senin al cerurilor si nici o floare n-a vrut sa-si ridice gingasa cupola de sub umbra zilelor. Soarele-si plecase crestetul umil, lasand in urma negrul, doar ochii-i scanteiau din cand in cand, prinsi intre ramuri de fiinte incalcite, toti se priveau unul pe altul, orbiti de aura treptat mai stinsa a celui luminos. Si-am privit si eu, mic, dar razele cu greu mai strabateau printr-o scobitura ramase intre zecile de capete ce se-ngramadeau sa se holbeze. Nu am mai apucat sa vad nimic si imi fusese-atat de dor sa simt caldura-n spate si in ghete, dar si ele, umede, scartaiau enervant calcand pe-o scoarta de copac, cam subrezita - moarta. M-am departat subit, lovindu-ma de imbecili, strangand in brate haina leoarca, am injurat plin de venin si inciudat de soarta, am mers doar mai departe, trist - c-un aer de om ce-ar vrea sa doboare chiar cerul, de-ar putea…

    Dar Soarele plecase, suparat, s-ar fi vrut varsat deasupra-ntregului orizont, scandat de oricare privire, in schimb fusese alungat de intunericul ce se citea adanc pe fiecare chip, pe fiecare clipire aruncata c-un vadit dispret. Sa fie oare vreo putinta in a alunga troianul omogen de nori? Dar n-as putea face doar eu asta, scanteia mea nu se comapara cu o stea, lumina-i mult prea slaba… dar poate incerca.

Inca mai sper…

    Ma privea cu lacrimi in ochi, prinzandu-ma enervat de maneca stanga. Chipul schimonosit intr-un ranjet jalnic, ma scruta acum parca pierdut, dezamagit de ce-i era dat sa vada dincolo de reflexie, insa isi disimula sentimentele muscandu-si puternic buzele, imitand o grimasa. Si citeam tot in privirea lui, parca ma-ntreba, avand aerul unui om disperat, “Mai crezi? Unde ti-e inima, nebunule?”. Dar parca aveam raspunsurile pregatite de multe vreme, iar gandurile-mi erau scornite adanc in minte; acelasi raspuns, aceeasi idee in fata unui om pe care parca-l mai vazusem de-atat de multe ori… ah, ce penibil, eram doar eu, desprins, privindu-ma de undeva.

    Nu ma pierdusem cu totul, caci constiinta inca-mi repeta cu precizia unui ticait drumul, presarat cu spini, cu foamete. Daca mai cred? Cam greu de spus, increderea in carti si in identitati, in fiinte, o pierdusem treptat cu totul, alungata, exilata, in cel mai rau hal. Intrebarile erau multe, seci si-ntepatoare… Raspunsurile? Vagi, generale si profund incapatoare. Cu o ciudatenie de privire pe chip si cu un tremur in glas, am inceput sa insir cateva cuvinte fara noima - durerea ma cuprinse ca intr-o imbratisare rece, stransa, coplesitoare. Nu am mai vazut nimic si pentru o secunda mi s-a parut ca infransem teama, durerea, caci amorteala imi intrase-n oase-adanc ca si-un somn lung, cald, aparent abstract. Dar m-am trezit plin de sudoare, cu toate astea nici un sunet, nici o vorba n-auzeam in jurul meu - ca si-un facut, privisem oglinda si pentru prima data, nu vazusem nimic, nici un trup nu statea fixat in reflexia ei, privindu-se cu nostalgie penibila, nici o privire nu ma scruta familiar. Nu am clipit, doar am zambit parca prevestitor, caci fara cea la care ma gandeam eram gol, pierdut… uitat. Ma agatasem din nou de ce-mi era mai drag, de-un franjur de amintire, de-un firicel de fericire. Speram sa fie doar un vag cosmar, o intrezarire dincolo de mortalitate, de ratiune, de… ceea ce parca stiam ca nu era posibil. Era acolo, undeva, asteptandu-ma la fel de abatuta. Speram sa fie doar un vag cosmar.

    Inca mai sper.